Atelier de dezvoltare personală prin tehnici de psihodramă | Târgu Mureș
Mie nu-mi place cuvântul autenticitate. Prefer libertatea. Și totuși, a existat un moment în viața mea când îmi doream să fiu autentică. Fără să-mi dau seama că eram cât se poate de autentică chiar dacă nu-mi arătam cel mai autentic sine. Pentru că nici eu nu-l cunoșteam.
Am început prin a-mi cunoaște măștile. Ceea ce te invit să facem împreună.
De unde vine masca
Carl Gustav Jung a fost primul care a numit acest fenomen cu precizie clinică: persona este masca socială pe care fiecare individ o construiește pentru a naviga cerințele lumii exterioare. Jung a preluat termenul din teatrul antic grecesc, unde persona era, literal, masca prin care actorul vorbea (per sonare = „a vorbi prin”). În psihologia analitică, persona nu e o patologie. E o necesitate. Problema apare atunci când omul se identifică complet cu masca și pierde contactul cu ceea ce Jung numea Sinele, nucleul autentic al psihicului.
La mijlocul secolului XX, pediatrul și psihoanalistul britanic Donald Winnicott a adus o perspectivă complementară, ancorată în relația timpurie dintre copil și îngrijitor. Winnicott a descris cum, în primii ani de viață, copilul învață ce expresii emoționale sunt acceptate și care nu. Dacă mediul răspunde suficient de bine la nevoile autentice ale copilului, ceea ce Winnicott numea mama suficient de bună (good-enough mother), se dezvoltă un sine autentic (true self), capabil de spontaneitate și expresie reală. Dacă, însă, copilul primește repetat mesajul că anumite părți din el nu sunt acceptabile, se construiește un sine fals (false self), o structură defensivă care protejează vulnerabilitatea interioară, dar o și izolează.
Sinele fals este un mecanism de supraviețuire relațională, unul care, în copilărie, a funcționat. Dificultatea apare la maturitate, când acest mecanism continuă să opereze automat, fără ca persoana să mai fie conștientă de el.
Ce spune cercetarea despre costul psihologic al mascării
Intuiția clinică a lui Jung și Winnicott a fost confirmată empiric. În 1990, psihologii Dale Larson și Robert Chastain au introdus conceptul de self-concealment, tendința activă de a ascunde de ceilalți informații personale percepute ca negative sau dureroase. Studiul lor, publicat în Journal of Social and Clinical Psychology, a arătat că nivelul ridicat de auto-ascundere corelează semnificativ cu anxietatea, depresia și simptomele fizice, chiar și după controlul variabilelor precum suportul social, experiențele traumatice anterioare sau auto-dezvăluirea generală.
Cu alte cuvinte: nu doar ce ni s-a întâmplat ne afectează, ci și ceea ce alegem, conștient sau nu, să ascundem.
Cercetările ulterioare au confirmat acest pattern. Persoanele cu un nivel ridicat de auto-ascundere raportează mai puțin suport social perceput, stimă de sine mai scăzută și dificultăți în relațiile apropiate. Un paradox dureros, pentru că tocmai teama de a fi respins produce comportamentul care izolează.
Ce se întâmplă în creier când purtăm masca
Neuroștiința ultimelor două decenii a confirmat ce observau clinicienii de mult: suprimarea emoțională costă.
Studiile de imagistică cerebrală (fMRI) arată că atunci când o persoană își inhibă activ expresia emoțională, cortexul prefrontal adică zona creierului responsabilă de control și planificare, lucrează intens pentru a ține în frâu amigdala, structura care procesează emoțiile. Este, în esență, un sistem de frânare internă care consumă resurse cognitive semnificative.
Cercetătorii Jane Richards și James Gross de la Universitatea Stanford au demonstrat experimental acest cost. Participanții instruiți să-și suprime expresia emoțională au prezentat o memorie semnificativ mai slabă pentru informațiile primite în acea perioadă și o creștere a activării cardiovasculare, comparativ cu cei care s-au comportat natural.
Traducerea este simplă: a purta o mască emoțională costă. Costă energie cognitivă, costă memorie, costă prezență. Omul care investește constant resurse în monitorizarea și controlul expresiei sale are, literalmente, mai puține resurse disponibile pentru a fi prezent în propria viață.
De ce psihodrama
Dacă masca se construiește în relație (cu părinții, cu mediul, cu societatea), atunci și recunoașterea ei trebuie să se întâmple tot în relație. Nu în izolarea gândirii despre sine, ci în spațiul viu al întâlnirii cu celălalt.
Psihodrama este o metodă de psihoterapie și dezvoltare personală bazată pe acțiune, în care participantul nu doar vorbește despre experiența sa, ci o concretizează spațial și relațional, cu ajutorul grupului. Nu e nevoie de talent actoricesc. E nevoie de disponibilitatea de a explora.
Ce se întâmplă în acest atelier
„Masca pe care am uitat că o port” este un atelier de dezvoltare personală de trei ore.
Vom explora construcția măștii: cum a apărut, ce protejează, ce funcție a avut și ce funcție are acum. Iar apoi, prin exerciții experiențiale, vedem ce anume ne dăm voie să fim și ce ne interzicem. Cine ne-a dat sau ne-a retras această permisiune. Scopul este câștigarea libertății de a alege conștient când purtăm masca și când nu.
Grupul este limitat la 10-12 participanți, pentru a asigura un cadru sigur și un spațiu suficient pentru lucru experiențial real.
Nu este necesară experiență anterioară cu psihodrama sau cu lucrul în grup. Este necesar doar un interes real de a privi sincer către propria viață.
